Un Sport Naţional trebuie sa includa o reală semnificaţie, trebuie sa  contina si sa reprezinte acea valoare intrinseca si inestimabila din cultura unui popor. Este Oina cu adevarat un Sport National?

oina 6

Unele sporturi pot fi de facto, sporturi naţionale care nu sunt declarate printr-o lege, spre exemplu: baseball-ul în Statele Unite ale Americii şi cricket-ul în Anglia, sau de jure, sporturi naţionale care au fost proclamate pe baza unei legi, precum lacrosse în Canada şi oina la noi în ţară. Prin Legea 96/2014 jocul de oină este declarat sport naţional. Nu este obligatoriu ca un sport să fie cel mai practicat sport dintr-o ţară pentru a fi naţional, ci mai degrabă contează importanţă pe care acesta o are, ca simbol cultural. Asemenea cântecului şi dansului popular, oina se înscrie în valorile patrimoniului cultural al poporului român, fiind un adevărat pilon în consolidarea identităţii noastre naţionale, după cum stipulează Legea nr. 26/2008 privind protejarea patrimoniului cultural imaterial.oina 5

Practicată pe întreg teritoriul ţării, de sute de ani, sub diferite denumiri, oina este atestată pentru prima dată documentar în anul 1595, de către cosmograful italin Gian Lorenzo d’Anania, în lucrarea sa Sistemul Universal al Lumii, menţionând jocul de oină în capitolul Valahia Superioară. O altă menţionare a oinei o găsim într-o ştire de la 1763, lăsată de preotul Nicolae Stoica din Haţeg, ştire pe care istoricul Nicolae Iorga ne-o aduce în atenţie prin lucrarea „Observaţii şi probleme bănăţene”; preotul povestea că juca împreună cu copiii, în curtea bisericii, un joc asemănător cu oina, numit „lopata mică”. De asemenea, găsim referiri despre oină şi în manualul de dietetică a unui medic maramureşean, Istvan Natyus, publicat la Cluj în 1763, în care pledează pentru practicarea educaţiei fizice, menţionând beneficiile pe care le aduce sănătăţii corpului şi intelectului, subliniind avantajele mersului pe jos, canotajului, trântei şi a oinei.

Primul regulament este întocmit în anul 1895 de către Dimitrie Ionescu, profesor de gimnastică la Liceul Gheorghe Lazăr. De asemenea, se presupune că şi profesorul Radu Corbea de la Liceul Nicolae Bălcescu, din Brăila, ar fi avut o mare pondere în redactarea setului de reguli.

Spiru Haret este cel care a adus schimbări fundamentale oinei, oferindu-i caracter de joc sportiv. Fiind ministrul al Educaţiei, acesta introduce oina ca materie obligatorie în şcoli, în urma Reformei învăţământului din 1897.Oina poate aduce o viață nouă în școala română, fiind un admirabil mijloc de educație fizică, adevăratul tip de joc sportiv românesc”, declară acesta.

În anul 1899, a avut loc la Bucureşti, în Grădina Cişmigiu, primul campionat naţional de oină, echipă câştigătoare fiind de la Liceul Nicolae Bălcescu, din Brăila. Acest eveniment a rămas în istorie drept începutul oinei moderne.

Pe data de 3 iunie 1912 este afişat în Monitorul Oficial nr. 49 regulamentul jocului, fiind recunoscut oficial jocul de oină. La scurt timp, în luna decembrie a aceluiaşi an, ia naştere Federaţia Societăţilor Sportive din România (FSSR), în a cărui alcătuire intra şi Comisia de Oină. După 20 de ani, ia naştere Federaţia de Oină, fiind fondată în iunie 1932.

În perioada comunismului, oina a cunoscut o dezvoltare semnificativă, luând naştere în 1949 Comisia Centrală de Oină. Această comisie s-a concentrat pe specializarea instructorilor, antrenorilor şi arbitrilor, a modificat regulamentul jocului, ducând treptat la o popularitate sporită a oinei în rândul tuturor românilor.

Din păcate, dupa 1990 oina trece într-un stadiu de regres, cade în uitare, producându-se aproape dispariţia jocului. Un număr considerabil de instituţii îşi retrag susţinerea echipelor, iar jocul este eliminat din programa şcolară, interesul pentru acest sport scăzând dramatic.

Tradiţia jocului de oină este strâns legată de obiceiurile poporului roman, cu precădere de o foarte veche îndeletnicire a daco-romanilor, păstoritul. A oina oile înseamnă a coborî toamna cu oile de la munte la şes, într-un loc în apropierea unui râu, fenomen ce mai poartă denumirea de transhumanţă. Deşi există şi ipoteza că ar fi un joc războinic, cu momente de atac şi apărare, denumirile folosite în joc sunt strâns legate de păstorit, menţionez: căpitanul echipei se numeşte baci, intrarea în teren se numea intrarea la strungă, jucătorul prins la mijloc era jucător la strungă, iar jucătorii de la prindere erau numiţi echipa de păscari.

În toate zonele, în care au locuit românii, din Grecia până în Polonia şi din Câmpia Panonică până la Nipru, s-au jucat diverse forme de oină. Indiferent de denumirea avută, faptul că oina are aşa o largă arie de răspândire, atestă vechimea jocului, apărut în timpurile când păstoritul era ocupaţia fundamentală a strămoşilor români. Există voci care ar spune că păstoritul nu a fost o îndeletnicire doar pentru români, însă se pot observa asemănări izbitoare între variantele arhaice ale oinei şi jocul tradiţional Cluiche Corr din Irlanda.

Observăm, de asemenea similitudini între variantele arhaice de oină şi baseball-ul american. Regulamentul unei variante mai vechi de oină, practicat în Transilvania, este foarte asemănător cu cel al baseball-ului, de unde a plecat şi ideea că în timpul exodului masiv al transilvănenilor în Statele Unite, ar fi fost “transportat” şi jocul de oină, fiind transformat ulterior în baseball.

Din păcate, oina, Sport National, nu se bucură de prea mare succes, mai ales în rândul tinerilor. Puţini dintre noi cunoaştem provenienţa mingii medicinale de oină, pe care suntem obligaţi să o aruncăm la orele de Educaţie fizică. Din lipsă de fonduri şi de mediatizare, oina este pe cale să îşi găsească cât e curând sfârşitul, dacă nu se vor lua măsuri. Una dintre cele mai acute probleme o reprezintă scăderea numărului profesorilor capabili să-i îndrume pe tineri şi îmbătrânirea jucătorilor seniori valoroşi care duce la privarea tinerilor de modele. De asemenea, oina, Sport National, a fost uitată de când au dispărut locurile în care aceasta poate fi jucată. Un teren de oină standard are 70 de metri lungime şi 32 lăţime, astfel că, într-un oraş, este aproape imposibil să găseşti un teren propice. Prin urmare, oina are mai mult succes la ţară, pe terenuri comunale sau pe izlaz. Majoritatea echipelor de astăzi sunt echipe săteşti, care nu fac parte din cluburi de renume, fiind alcătuite din localnici, oameni obişnuiţi pe care îi leagă pasiunea pentru acest sport.

În prezent, oina, Sport National, a rămas doar un sport al pasionatilor. Echipele Ministerului de Interne şi Reformei Administrative(MIRA), formate din politişti şi jandarmi, sunt echipele răsfăţate ale oinei pentru că multe dintre cheltuielile lor sunt suportate de minister. Majoritatea echipelor săteşti, însa, fac sacrificii mari pentru a lua parte la competiţii.

În Bucureşti, există o echipă de seniori, Straja Bucureşti, echipa Jandameriei, care se antrenează pe baza de pregătire a  Jandarmeriei de la Băneasa şi o echipă de amatori, Lupii, care se antrenează în Parcul Izvor.

Centrele cu tradiție în România, în care oina, Sport National,  se practică și se dezvoltă, sunt: Almaș-Arad, Bacău, Vorona Mare-Botoșani, Frasin-Suceava, București, Dej, Chiuești, Negrilești-Cluj, Râmnicelu-Buzău, Constanța, Buftea-Ilfov, Dăbuleni-Dolj, Parcovaci și Hîrlau-Iași, Coruia, Rohia, Grosi Vadu Izei, Seini și Baia Sprie-Maramureș, Turnu Roșu-Sibiu, Crângu-Teleorman, Bârlad-Vaslui, Drăgașani-Vâlcea, Dragu și Voivodeni-Sălaj; Raciu-Mures; Sâmbăta-Bihor și altele.

Deşi situaţia oinei nu este una bună nici măcar la nivel naţional, paradoxal există străini care au fost cuceriţi de autenticitatea acestui joc, promovându-l peste hotare. Astfel au luat naştere cluburi de amatori de oină în Canada, în Coreea de Sud şi în America, fiind foarte apreciate la Jocurile Mondiale Tradiţionale. Un mare merit în acest sens îl are Federaţia Romana de Oină, care a luat parte la multe activităţi de internationalizare,dintre acestea menţionam turneul de iniţiere şi pregătire a copiilor în Ashikaga – Japonia, din  2013,unde impactul a fost  extrem de pozitiv.

 

În acest moment există mai multe competiţii la  nivel naţional, dedicate acestui Sport National, dintre acestea amintim: Cupa României la Oina şi Campionatul Naţional de Oină. Obiectivul Federaţiei este acela de a iniţia cât mai multe competiţii la nivel naţional şi local cum ar fi: Cupa Satelor la Oina, Cupa Oraşelor la Oină, Cupa Liceelor la Oină, Cupa Bucureşti la Oină, Cupa bancilor la Oină, dar şi alte competiţii reprezentative.

Un popor care nu este capabil să îşi conserve tradiţiile este lipsit de libertate. Ne-am lăsat măturaţi de globalizare, împrumutăm mult de la alte ţări şi uităm de propriile valori. E trist să afirmi că jocul de oină este Sportul Naţional al românilor, iar noile generaţii sa nu aiba habar de ce este oina, unde si cum se practica.

 

Bibliografie:

  1. http://www.campusnews.ro/stiri-stiri-4051774-oina-era-iphone-doar-14-echipe-mai-practica-sportul-national.htm
  2. http://www.agerpres.ro/flux-documentare/2014/02/20/istorii-ale-competitiilor-oina-17-43-09
  3. http://www.ilfovsport.ro/oina-intra-din-nou-in-scoli-cu-ajutorul-inspectoratelor-scolare-judetene/
  4. http://www.realitatea.net/oina-pe-teren-nu-la-muzeu-episodul-2-cum-se-joaca-oina_1332883.html
  5. http://www.romanialibera.ro/sport/sporturi/oina-supravietuieste-cu-cateva-sute-de-practicanti-87658
  6. https://ro.wikipedia.org/wiki/Oin%C4%83